Despre dragoste şi ierarhie (I)

                                                -partea ȋntâi-

            Prietenii apropiaţi mă ştiu: sunt o romantică incurabilă! Cred ȋn dragostea aia mare care te ȋnsoţeşte toată viaţa, chiar dacă nu are condiţii prielnice de a se manifesta. Cred că dragostea e necesară( nu şi suficientă!) pentru a fi fericit. Cred că dragostea e forma aceea de energie pură care dă sens vieţii tale, indiferent cât de nerealizat eşti pe alte planuri. Pe lângă asta, mai credeam, când eram mai tânără, că dragostea nu e pentru oricine. Nu, nu dragostea ACEEA, „mare”, „adevărată”...

            Obişnuiam să cred, ȋn inocenta tinereţe, că unii oameni sunt „aleşi” pentru a trăi nişte poveşti de dragoste incredibile, de basm, pe când restul sunt doar decor ȋn fundalul acestor poveşti spectaculoase. Pe de o parte, consideram că trebuie să ai o structura specială, sufleteşte vorbind, pentru a putea găzdui dragostea „aceea”, pe de altă parte, trebuie să fii special tu ȋnsuţi, cumva cu stea ȋn frunte, un Făt-Frumos sau o Ileana Cosânzeana, ca să te califici la a ţi se ȋntampla o mare iubire.

            Ȋntre timp, perspectiva mea asupra a ceea ce ȋnseamnă destin s-a schimbat destul de mult, ceea ce atrage după sine o reflecţie şi asupra „iubirii predestinate”. Nu, nu mai cred ȋn implacabilitatea destinului! Cred că avem cu toţii ȋn noi o tendinţă, o cale de probabilitate maximă, pe care o putem urma sau nu. De cele mai multe ori nu ştim care e calea noastră şi umblăm ȋmpleticiţi prin viaţă căutându-i rostul, uitând că dincolo de componenta „predestinată” mai există şi liberul arbitru. Da, alegerea noastră de a urma cu perseverenţă o anumită cale, e mai puternică, după mine, decât orice predestinare!

            Ca să mă exprim plastic, predestinarea e un fel de ȋnsăilare a materialului din care e făcută viaţa noastra, e o cusătură nedefinitivă! Marele Croitor, Dumnezeu sau cum vrea fiecare să-i spună, dă o formă provizorie vieţii noastre, aşa cum ȋşi imaginează EL că ne-ar sta bine, ȋnsă cusătura finală e ȋn sarcina noastră! Munca nu e una uşoară pentru că, spre deosebire de Marele Croitor, noi nu avem perspectiva de ansamblu, trebuie sa coasem orbeşte, să pipăim materialul şi să sperăm că am ales bine cusătura şi direcţia. Iar atunci când nu am ales bine, să reevaluăm şi să ȋndreptăm lucrurile, ȋn măsura ȋn care mai e posibil. Nu primim ȋnsă material nou, trebuie să coasem şi să descoasem acelaşi material, care se uzează şi se urâţeşte după prea multe cusături eşuate. Iar uneori, pe când coseai mai cu spor, ţi se termină brusc materialul şi trebuie să accepţi să predai „opera” ta aşa cum e, incompletă, spre evaluare.

            E adevărat, folosesc uneori expresia „e ȋn destinul tău să...”, dar asta nu exclude liberul arbitru! E doar o formă mai simplă de a spune: „şansele ca tu sa faci lucrul X sunt atât de mari ȋncât pare destul de improbabil ca tu să alegi altceva”. Dar totul este o alegere! Zi de zi facem miliarde de micro-alegeri, iar asta poate să fie copleşitor uneori. De aici nevoia de a crede că unele lucruri se ȋntâmplă independent de alegerile noastre, că ne sunt „predestinate”. Ȋn realitate ȋnsă, singurul lucru care ne este „predestinat” este să alegem, deseori orbeşte, ca ȋntr-un joc de copii când duc mâinile la spate şi-ţi cer să alegi o mână. Ȋntr-una dintre ele ştii ca e o recompensă, ȋn cealaltă nu e nimic. Singura diferenţă faţă de acest joc este că viaţa ȋţi dă rareori „nimic” ca rezultat al alegerilor tale, primeşti fie o recompensă, fie un scaiete sâcâitor care se prinde de hainele tale şi ţi le strică.