Revenind la
iubire, obişnuiam să cred că există o ierarhie a intensităţii şi importanţei
poveştilor de dragoste pe care le trăim, iar că această ierarhie e cumva
realizată din afara noastră şi a alegerilor pe care le facem. Că unii oameni
sunt doar „pansamente” sau „comprese cu apă rece” ȋn viaţa noastră, dar când
apare „the one”, acea dragoste unică, incredibilă, nemaipomenită, totul păleşte
ȋn faţa acestui remediu universal ȋmpotriva oricărui tip de durere sufletească
am trăi. Bullshit!
Dragostea nu trebuie confundată cu ȋndrăgostirea, aşa cum focul nu trebuie confundat cu scânteia! Ȋntr-una
din călătoriile mele recente am dezvoltat teoria conform căreia oricare doi
oameni, oricât de diferiţi ar fi ei, puşi ȋn contextul potrivit, se pot
ȋndrăgosti. Asta nu ȋnseamnă că se pot iubi, pentru că dragostea are nevoie de
combustibil pentru a fiinţa. Iar ceea ce ţine dragostea vie nu e doar aportul
unuia dintre parteneri, e nevoie ca amândoi să contribuie! Pentru că, până la
urmă, dragostea e o construcţie complexă, e ca un hamac pentru sufletele
noastre, care trebuie ȋmpletit suficient de strâns pentru a nu pierde lucruri
dragi prin ochiurile prea rare şi suficient de elastic pentru a nu-l răsturna pe
celălalt atunci când decizi să te ridici din el ca să faci câţiva paşi,
indiferent de direcţie.
Am experimentat tot felul de iubiri, de-a lungul
timpului, am fost şi „femeia care a iubit prea mult” şi „femeia fatală” şi
„femeia care iubeşte o iluzie” şi „femeia care nu ştie că e iubită” şi „femeia
care striveşte suflete fără să vrea”, am fost şi „cea mai bună ubiţică”. Toate
aceste ipostaze antagonice nu spun nimic despre cum relaţia respectivă a fost
sau nu „predestinată”, dacă Universul
sau Mama Omida au conspirat la
ȋmplinirea ei sau nu. Spun mai degrabă o poveste despre cine eram eu atunci,
despre stabilitatea mea emoţională şi despre ȋmpăcarea cu sine care nu a fost
niciodata punctul meu forte.
Nimeni nu se ȋndrăgosteşte de ȋntuneric, cu toţii ne aprindem după o lumină pe care o
vedem ȋn celălalt. Iar uneori această lumină e doar o văpaie care ȋşi pierde
strălucirea ȋn faţa unei lumini mai mari. Şi uite aşa ne ȋndragostim din nou,
lăsând lumina curentă din viaţa noastră ȋntr-o stare de „n-a fost să fie!”. Uităm din nou că totul e o alegere! E adevărat
că uneori trăim lângă o lumină care abia mai pâlpâie şi pare că se va stinge la
prima adiere de vânt, la primul oftat mai puternic, şi vine peste noi o lumină
nouă, intensă, copleşitoare, care ne face să uităm de noi. Aceasta e magia
ȋndragostirii, „mierea” care ne atrage să intrăm ȋntr-o relaţie. Sau măcar
ȋntr-o idilă.
Dar ȋndrăgostirea e doar primul pas. Ceea ce urmează e un
adevărat cocktail de emoţii, de trăiri şi ȋntâmplări. Asta pentru că dragostea
nu are un loc al ei, undeva ȋn Eter, unde să stea să ne aştepte să venim când
avem timp de ea. Nu putem să ne costumăm de gală de fiecare dată când vrem să
ne ȋntalnim cu ea, cu iubirea. Trebuie să-i facem loc ȋn vieţile noastre cotidiene,
printre deadline-uri şi mese obligatorii ȋn familie. Ȋntre cumpărăturile
necesare, curăţarea litierei pisicii şi lunga baie fierbinte de relaxare pe
care am aşteptat-o toată ziua trebuie să facem loc pentru iubire. Trebuie să-i
stabilim regulile ȋn care ea poate exista ȋn vieţile noastre, altfel ȋşi va
face singura loc şi va crea un haos. Va şterge din noi părţi vitale şi va crea
altele noi, pe care nu le mai recunoaştem! Ȋşi va desena propria lume, magică,
ȋnsă lume ȋn care nu avem ȋntotdeauna rolul pe care ni-l dorim...
Da, dragostea e uneori capricioasă, dacă o laşi să devină
o a treia persoană ȋntr-o relaţie de doi! Să aibă o voinţă proprie şi să dicteze
viitorul, indiferent de ce alte sentimente vieţuiesc ȋn noi, alături de
dragoste. Se spune că cei care iubesc cu adevarat nu pot face rău celuilalt.
Oh, ba cât rău putem aduce ȋn viaţa celui pe care ȋl iubim! Ce răni profunde şi
nemeritate ȋi putem cauza, ȋn ciuda iubirii profunde pe care i-o purtăm! Am
rănit şi eu persoana iubită, cu bună ştiinţă uneori, pentru că aveam nevoie să
fiu relevantă. Să simt că am o putere care credeam eu că e una justiţiară, care
va şterge urmele nefericirii de pe obrajii mei. Şi da, am fost şi eu rănită
inutil de un om care mă iubea mult şi care credea că pedepsindu-mă pentru
vinile pe care mi le atribuia ȋn mintea sa va restaura echilibrul pierdut din
viaţa lui.
Ne-am rănit unul pe altul, repetat şi tot mai des, cu
toată iubirea pe care ne-o purtam, pentru că nu mai eram ȋn stare să ne amintim
ce ne-a adus ȋmpreună. Pentru că ne simţeam legaţi de circumstanţe nedrepte,
din care voiam să evadăm. Şi pentru că, din nou, uitam că totul este o alegere. Ne-am bombardat reciproc cele
mai frumoase lucruri din viaţa pe care ne-am clădit-o ȋmpreună pentru a alunga
acel sentiment de pierdere care ne
amăra sufletul. Pentru că, undeva ȋn lungul drum pe care l-am parcurs ȋmpreună
ţinându-ne de mână ne-am pierdut de noi ȋnşine, am ȋnchis ochii şi n-am mai
văzut lumina ȋn celălalt. Dar ea era ȋnca acolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu