Dragoste, la pachet

Una dintre fostele mele eleve de care îmi aduc aminte cu drag mi-a povestit la un moment dat de o întâmplare de la McDonald’s: nişte străini se străduiau să comande ceva într-o engleză pe care casieriţa nu prea o înţelegea, la care ea le răspunde cu emfază „here sau la pachet”:))). Cu siguranţă relatarea Andreei a fost mult mai amuzantă decât am reuşit eu sa redau aici, darrrrrrr...ideea asta de „la pachet” m-a pus pe gânduri puţin.

Se spune că atunci când te căsătoreşti iei la pachet şi rudele soţului sau soţiei. Primeşti în viaţa ta mai mult decât pe omul pe care îl iubeşti...primeşti tot trecutul şi tot viitorul lui. Primeşti toate angoasele şi realizările sale, şi foştii iubiţi sau iubite şi fanteziile din liceu...şi mamele bolnave de sindromul „nu eşti suficient de bună pentru fiul meu!”. Şi pentru cei care se întreabă, răspunsul este NU.

Nu mă căsătoresc. Doar mă gândesc la asta. Mai ales acum când prietenele şi cunoscuţii mei din liceu formează un nou val de căsătorii...unele aşteptate, altele surprinzătoare. Noroc că facebook-ul e făcut cu feţe de oameni şi nu doar cu nume...altfel m-aş trezi că habar n-am cine-s oamenii aia din lista. Mă trezesc fiind prietenă cu tot felul de oameni pe care pot jura că nu i-am cunoscut în viaţa mea şi când colo...mă uit la poze...”aaa...stai că e fosta mea vecină din generală...doar că s-a măritat şi are alt nume!”...

Şi tot gândindu-mă eu aşa la căsătorie, atât ca abstracţiune cât şi ca lucru concret, firesc, fenomen social de largă răspândire în rândul rasei umane...am ajuns la concluzia că am făcut pace. Cu ea. Cu căsătoria. Care nu se întâmplă. Care se poate întâmpla. Sau nu. Nu e nici o ţintă, nu e nici un regret, nu e nici o iminenţa! Clar sunt mult mai bine cu mine însămi decât eram acum câteva luni când, prezentă fiind la un concert de-al Alinei Manole am ajuns la o concluzie stupefiantă: rolul de amantă e cel care mi s-ar potrivi cel mai bine. Iată melodia care m-a dus la acea primă revelaţie(e un întreg lanţ de revelaţii care trebuie acordate cu acest subiect, al dragostei la pachet):

Aparent e o melodie veselă. Pentru mine nu a fost. Încă nu este. Treceam în perioada aceea(astă-primăvară!) printr-o tristeţe cronică. Mă simţeam ca un extraterestru într-o lume în care numai dacă puteam copia comportamente şi zâmbete eram acceptată. Mă săturasem să simulez fericirea! Atunci, la concertul cu pricina am constatat că tocmai acele valori care îmi conturaseră adolescenţa erau acum sub tălpile mele...oricând gata să fie strivite!

Rolul de amantă părea la acel moment unul de eliberare. Culmea! Eram într-o relaţie, nu aveam perspective imediate de a înşela, dar mă simţeam atrasă de acest statut. De amantă. De a avea un bărbat doar la bine. Nu şi la rău. Nu şi la spălat şosete şi făcut curăţenie. Nu şi la dentist. Nu şi la piaţă. Nu şi în nopţile însingurate când fiecare vrea să fie în altă parte...

Îmi făceam deja planuri de eliberare. Mă gândeam cum voi fi eu atât de „eu însămi” fără responsabilităţi. Locuind singură. Aranjând totul după bunul plac. Nu ştiu de ce, dar în această fantezie casa în care aveam să locuiesc era foarte înaltă şi rece. Cu multe cărţi şi orhidee, mereu inflorite. Şi poate şi-un asparagus, lângă geam. Cu pereţii mirosind a cafea şi cu ferestre înalte şi mereu deschise.

Mă vedeam atât de liniştită în acel ambient impregnat de mine, trăindu-mi viaţa cu răgaz, fără grabă, făra termene limită. Din când în când, în acest decor matriarhal aparea câte un el, mereu acelaşi. Un el cu care să mă arunc în cearşafuri şi să-i simt pe obraz răsuflarea obosita. Dar să nu dormim. Să povestim. Să ne căutam printre cutele orelor de noapte şi să ne regăsim frânţi privind un răsărit spectaculos doar prin simpla sa existenţă...Fără să-l iubesc până la moarte, fără să-i doresc numai trupul dezgolit de gânduri, fără să existe şansa de a cere sau a primi mai mult decât acele câteva nopţi clandestine.

Încă nu ştiu cum, dar această lume a fost creată în mintea mea într-o fracţiune de secundă doar ascultând melodia Alinei Manole. Mai târziu, am rememorat acea senzaţie foarte puternică de „realitate”, ca şi cum nu aş fi intrat într-o fantezie ci într-o amintire trăită într-o altă lume şi m-am intristat şi mai tare. Rolul de amantă e în vădită contradicţie cu setul meu de valori fundamentale. Cu toate acestea, părea singurul care să-mi ofere perspectiva salvării de la uscăciune...

END OF PART 1